Eu sunt un trecător banal prin vreme
un visător pe tragice coclauri
un exaltat prin magice poeme
purtat de dor pe nesfârşite valuri
Eu sunt un trubadur în miez de noapte
sub miraculosul cer cu stele
căutător nebun de nestemate
prin lumile deşarte si rebele
Eu sunt un călator purtat de-o plută
pe marea fermecată cu destine
eu sunt nefericirea absolută
în regăsirea forţelor divine
Eu sunt un solitar pe-o vale moartă
un zburător spre sacrele izvoare
sunt un talaz mereu purtat de soartă
spre nu ştiu care ţintă viitoare
Eu sunt izvorul minunat al lumii
şi sunt apusul său în destrămare
sunt aventura sfântă a luminii
într-un ocean absurd de-ntunecare
vineri, 20 februarie 2009
Oriunde-am fi în lumea asta largă
Aici sunt marile păduri de fag
ogrăzile cu pruni şi meri în floare
aici e locul nostru cel mai drag
din universul tot în dilatare
La noi în cimitire neclintite
zac toţi străbunii noştri duşi la cer
pe care-n sărbătorile sfinţite
îi pomenim cum se cuvine prin eter
Iar lângă ei mai zac învăţătorii
trecuţi de multă vreme-n nemurire
aşa cum toamna pleacă-n sud cocorii
lăsându-ne în inimi pustiire
Oriunde-am fi în lumea asta largă
în care-am pribegi din întâmplare
aici la noi n-i lumea cea mai dragă
iar viaţa ne e numai sărbătoare
Izvoarele copilăriei noastre
ne susură în clipe de durere
când prin curburile albastre
peregrinăm lipsiţi de mângâiere
Când prin străini ne duce un destin
oricât ne-ar fi trăirea de frumoasă
ne zboară gândul nostru din senin
prin locurile calde de acasă
Iar când ne-apasă dorul de părinţi
de vremurile noastre petrecute
venim pioşi ca nişte fii cuminţi
să ne-amintim de clipele pierdute
ogrăzile cu pruni şi meri în floare
aici e locul nostru cel mai drag
din universul tot în dilatare
La noi în cimitire neclintite
zac toţi străbunii noştri duşi la cer
pe care-n sărbătorile sfinţite
îi pomenim cum se cuvine prin eter
Iar lângă ei mai zac învăţătorii
trecuţi de multă vreme-n nemurire
aşa cum toamna pleacă-n sud cocorii
lăsându-ne în inimi pustiire
Oriunde-am fi în lumea asta largă
în care-am pribegi din întâmplare
aici la noi n-i lumea cea mai dragă
iar viaţa ne e numai sărbătoare
Izvoarele copilăriei noastre
ne susură în clipe de durere
când prin curburile albastre
peregrinăm lipsiţi de mângâiere
Când prin străini ne duce un destin
oricât ne-ar fi trăirea de frumoasă
ne zboară gândul nostru din senin
prin locurile calde de acasă
Iar când ne-apasă dorul de părinţi
de vremurile noastre petrecute
venim pioşi ca nişte fii cuminţi
să ne-amintim de clipele pierdute
Am ajuns mânat de vreme
Am ajuns mânat de vreme
prin pădurea fermecată
şi-am găsit doar teoreme
despre-a lumii sfântă roată
Pe-o potecă-ntortocheată
am păşit cu-nfrigurare
am ajuns în vis deodată
în copilăria-n care
Mă plimbam în fericire
prin poienele cu fragi
şi credeam în nemurire
pentru cei ce mi-au fost dragi
Am trecut peste coline
învechite-n amintire
erodate de destine
împietrite de uimire
Căutam un ţărm de soartă
cristalină şi curată
unde am lăsat o fată
ce-mi spunea cuvinte-n şoaptă
de iubire-nflăcărată
de o tragică simţire
o poveste-adevărată
ce ducea în nemurire
Sub o salcie pletoasă
ca şi părul mândrei mele
sta o zână maiestoasă
într-o raclă de nuiele
C-o privire sfidătoare
mă-ntreba cu glas fierbinte
- Dar ce vânt te-aduce oare
pe cărări de mai-nainte?
- Am lăsat aici odată
la un drum pierdut în seară
un chip sfânt o dulce fată
ca un chip de primăvară
am plecat dupa himere
după stele trecătoare
şi-am rămas fără repere
pe a timpului cărare
Am venit să-mi cer iertare
de la fata din poveste
dar nu ştiu pe ce cărare
s-o găsesc aşa cum este
- Tu ce cauţi pe domniţa
ce-ai iubito-n disperare
e transpusă-n lamâiţa
ce-ai văzut-o pe cărăre
iar din ochii mândrei tale
plânşi de marea ei durere
curge un izvor prin vale
susurând a mângâiere
vezi pe-aceste vechi coclauri
au pierit toti pământenii
au fost duşi de negre valuri
amăgiţi de mirodenii
tu probabil vii prin vreme
dintr-un loc fără de clipe
printr-o gaură de vierme
pe-ale dorului aripe
nu mai eşti decât un dor
rătăcit pe-a lumii scară
prefăcut în zburător
hoinărind din seară-n seară
dar ce cauţi nu mai este
că aşa e scris în stele
totul e acum poveste
iar tu eşti un strop din ele
eşti acum decât un clocot
care-ţi cauti alinarea
sub al lumii mare clopot
te confunzi cu disperarea
ca să scapi de suferinţă
te coboară din visare
treci apoi prin pocăinţă
în imensa resemnare
Nici n-a terminat de spus
zâna ultimul cuvânt
c-am ajuns de dor răpus
în pădurea de argint
aşteptând plecarea-n astre
pe a cerului curbură
prin luminile albastre
integrarea în natură
prin pădurea fermecată
şi-am găsit doar teoreme
despre-a lumii sfântă roată
Pe-o potecă-ntortocheată
am păşit cu-nfrigurare
am ajuns în vis deodată
în copilăria-n care
Mă plimbam în fericire
prin poienele cu fragi
şi credeam în nemurire
pentru cei ce mi-au fost dragi
Am trecut peste coline
învechite-n amintire
erodate de destine
împietrite de uimire
Căutam un ţărm de soartă
cristalină şi curată
unde am lăsat o fată
ce-mi spunea cuvinte-n şoaptă
de iubire-nflăcărată
de o tragică simţire
o poveste-adevărată
ce ducea în nemurire
Sub o salcie pletoasă
ca şi părul mândrei mele
sta o zână maiestoasă
într-o raclă de nuiele
C-o privire sfidătoare
mă-ntreba cu glas fierbinte
- Dar ce vânt te-aduce oare
pe cărări de mai-nainte?
- Am lăsat aici odată
la un drum pierdut în seară
un chip sfânt o dulce fată
ca un chip de primăvară
am plecat dupa himere
după stele trecătoare
şi-am rămas fără repere
pe a timpului cărare
Am venit să-mi cer iertare
de la fata din poveste
dar nu ştiu pe ce cărare
s-o găsesc aşa cum este
- Tu ce cauţi pe domniţa
ce-ai iubito-n disperare
e transpusă-n lamâiţa
ce-ai văzut-o pe cărăre
iar din ochii mândrei tale
plânşi de marea ei durere
curge un izvor prin vale
susurând a mângâiere
vezi pe-aceste vechi coclauri
au pierit toti pământenii
au fost duşi de negre valuri
amăgiţi de mirodenii
tu probabil vii prin vreme
dintr-un loc fără de clipe
printr-o gaură de vierme
pe-ale dorului aripe
nu mai eşti decât un dor
rătăcit pe-a lumii scară
prefăcut în zburător
hoinărind din seară-n seară
dar ce cauţi nu mai este
că aşa e scris în stele
totul e acum poveste
iar tu eşti un strop din ele
eşti acum decât un clocot
care-ţi cauti alinarea
sub al lumii mare clopot
te confunzi cu disperarea
ca să scapi de suferinţă
te coboară din visare
treci apoi prin pocăinţă
în imensa resemnare
Nici n-a terminat de spus
zâna ultimul cuvânt
c-am ajuns de dor răpus
în pădurea de argint
aşteptând plecarea-n astre
pe a cerului curbură
prin luminile albastre
integrarea în natură
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
