Einstein, genial savant, după cercetări प्रोफुन्दे(क्वासिपरोदिए)

Einstein, genial savant, după cercetări profunde
A aflat că-n Univers absolutul nu-i niciunde
Curios din cale-afară un reporter îndrăzneţ
S-a dus ca să-l iscodească pe savantul cel măreţ

- Aş dori maestre dragă dacă nu vă supăraţi
Să-mi expuneţi teoria la care de mult lucraţi
Să ne lămurim şi noi cum de aţi descoperit-o
Şi-n ce scop, domnia voastră, lumii-ntregi aţi oferit-o

- Gândind la viteze mari, în sistem accelerat
Am văzut timpul cel scurs cât de mult s-a dilatat
Şi-am mai sesizat de fel râmănd perplex mirat
Cum vizibile-mi lungimi drastic mi s-au micşorat

În concluzie îţi spun c-am lucrat în orice zi
Douâzeci şi cinci de ore fără a mă obosi
- Cum de s-a putut să faci să măreşti timpul din ziuă
- Mai devreme m-am trezit când pe flori mai era rouă

- Mintea mea nu îmi dă voie să-nţeleg tot ce mi-ai spus
Vreau exemple mai concrete fără a-mi vorbi de sus
- Am găsit ca să-ţi explic un exemplu cu tupeu
Dacă tu ai nasul tău în posteriorul meu

Câţi avem nasul acolo înfipt ca un cocoloş?
- Numai eu, maestre dragă, e la minte de cocoş
- După teoria nouă avem nasul amândoi
Implantat în fund la mine ca un viguros piroi

Tu ai nasul tău obraznic înecat la mine-n fund
Iară eu, acelaşi nas, îl am implantat profund
Însă eu în starea asta, în raport, dragă, cu tine
Conform teoriei mele stau aşa un pic mai bine

S-a stins cel mai poet dintre poeţi

S-a stins cel mai poet dintre poeţi
Ce-a străbătut pripor după pripor
Cel ce-a iubit, de vreţi sau de nu vreţi,
Din toată fi’nţa lui acest popor

Era bolnav mereu de ţara sa
De cei ce se trudeau din zori în seară
De cei ce soarta crudă-i apăsa
În mersul lor timid pe-a vieţii scară

El ne-a făcut prin versurile sale
Să fim setoşi profund de libertate
Să ne luptăm cu piepturile goale
Mereu cu orice preţ pentru dreptate

Ca să-nţelegem rostul luptei sale
El ne-a mişcat să fim poporul treaz
Ne-a pus s-aducem veşnic osanale
Pentru Mihai al nostru cel Viteaz

Prin versurile sale mişcătoare
Ne-a dus să ne simţim ca nişte fraţi
La Putna sacră lui Ştefan Cel Mare
Să-l venerăm prin cântece înflăcăraţi

Ne-a preamărit prin cântece sublime
Eroii noştri petrecuţi din lume
Ne-a învăţat aşa cum se cuvine
Ca să-i cinstim la sărbători postume

Ne-a strâns ca să ne-nchinăm la Ţebea
Celui mai drag erou dintre eroi
Unde-am simţit prin cântece aievea
Că Avram Iancu este printre noi

Cântând cu foc Oltenia lui Tudor
A lui Jianu si atâtor duşi
Ne-a amintit de cel mai mare sculptor
Al omenirii Constantin Brâncuşi

Iar în furtuni pe-această sacră ţară
El ne-nvăţat c-atât ne mai rămâne
S-o apărăm prin lupta noastră iară
Cântând sub steag Deşteaptă-te române!

Doamne, ce minunată este opera ta

Doamne ce minunată este opera ta
scăldată în lumină adevarată
iar eu piesă a lucrării tale sfinte
chip din chipul tău
spirit din spiritul tău
îngenunchez şi mă-nchin
în faţa măreţiei şi strălucirii ei
cufundându-mă într-o mare de-ntrebări
Nu-ţi cer a ta împăraţie
şi nici al nemuririi mele nimb
dar iartă-mi îndrăzneala
ştiu că fac un sacrilegiu
lasă-mă şi fă-mă să-nţeleg
misterioasa taină a tainelor
du-mă la marele izvor
dătător de trăire şi lumină
şi atunci voi şti sigur
ca tu eşti tatăl meu adevarat
fără de început şi fără de sfârşit
iar eu fiul tău adevarat
de o vârstă cu timpul şi lumina

Atunci când ceri prin rugi la cer mereu să-ţi dea

Atunci când ceri prin rugi la cer mereu să-ţi dea
suprema fericire pentru draga ta
ca viaţa ei să-i fie zilnic sărbătoare
să strălucească pe a lumilor cărare

atunci când vezi în jurul tău aprinse flori
ce-ţi umplu sufletul cu tainice fiori
şi te gândeşti cu drag in fiecare clipă
la chipul drag şi scump pe-a timpului aripă

atunci când cerul noaptea este plin de stele
şi cauţi printre ele ochii mândrei tele
ca să-i săruţi împătimit de fericire
să crezi ca ai ajuns de fapt în nemurire

atunci când luna plină de pe cer în noapte
ţi-aduce-n suflet ale scumpei tale şoapte
cuvinte pline de o dragoste sublimă
ce-ţi umplu inima cu-o magică lumină

atunci când sufletul ţi-e pârjolit de dor
după iubita-nflăcărată de amor
cu care te scufunzi în marea desfătare
sub nesfârşitul cer cu stele trecătoare

atunci când vezi în picăturile de ploaie
necontenite lacrimi care curg şiroaie
pe obrăjorii rumeni ai iubitei tale
ce i-ai lăsat-n suflet o adâncă jale

atunci când noaptea-n visul tău mereu apare
icoana sfântă a îndrăgostitei tale
că vine şi se dăruieşte toată ţie
transfigurandu-te în inger pe vecie

atunci când viata ei e-n mare suferinţă
şi nu există cale pentru pocăinţă
iar tu ai vrea să-i dai fărâma ta de viaţă
să-i readuci în suflet ultima speranţă

atunci când toate de mai sus te împresoară
atunci să ştii că eşti pe-o minunată scară
o scară care te înalţă prin iubire
şi care sigur te va duce fericit în nemurire

Ne-a dat Domnul un Luceafăr pentru sufletele noastre

Ne-a dat Domnul un Luceafăr pentru sufletele noastre
să ne lumineze viaţa cu pomele-i măiastre
să ne-arate calea sfântă care duce-n nemurire
şi obstacolele dure din a timpului urnire

Pentru noi este reperul zbuciumatei noastre soarte
el ne este resemnarea cand ne-apropiem de moarte
e un vestitor de soare peste crestele alpine
e garantul libertăţii şi a facerii de bine

Cu francheţea sa celebră el ne-a înşirat pe aţă
arătând duşmanii ţării care ne-nşelau pe faţă:
venetici hulpavi de-avere ce furau fără ruşine
tot ce le cădea în cale să le fie numai bine

Un vampir dintre aceia ce trăiesc pe-a ţării hartă
ofuscat că geniul nostru i-a marcat cu a lui artă
într-o blasfemie scrisă cu pretenţii literare
a-nceput să demoleze Marele Poet se pare

Ca să nimerească ţinta acest ins de tip potaie
spune despre Nepereche că-i cadavrul din odaie
iară noi ce-i tot slăvim capodoperele sale
suntem toţi înapoiaţi ignoranţi şi demni de jale

El încearcă la tot pasul să ne fure ce-avem sfânt
nu ne lasă geniul nostru să-l păstrăm nici în mormânt
Pus de nu ştiu cine-n fruntea ocrotirii culturale
şi plătit cu bani frumoşi din a muncii noastre vale

fără jenă si ruşine tot ce mişcă româneşte
denigrează persiflează şi cu bale mocirleşte
el ne crede o eroare de pe plaiurile noastre
răspândind duhori nefaste sub luminile albastre

Însă el patibularul nici măcar nu îşi dă seama
că-mproşcând noroi în geniul ce ne creşte nouă faima
nu poate nicicând să stingă steaua lui ce străluceşte
ci prin reaua sa credinţă a luminii ei sporeşte

Iar acum la ziua stelei ce ne luminează viaţa
ignorând toţi delatorii şi-ntărindu-ne speranţa
să turnăm cu voioşie vinul roşu în pocale
şi să-i ridicăm cu cinste cuvenite osanale!

Dacă n-ar fi Eminescu al luminilor poet

Dacă n-ar fi Eminescu
al luminilor poet
noi am fi aici grotescu’
într-un spaţiu desuet

Dacă n-ar fi fost luceafăr
strălucind pe-a lumii roată
am fi umbre fără număr
din genunea-ndepărtată

Dacă n-ar fi fost pe lume
ca poet strălucitor
n-am mai fi avut postume
n-am fi fost mânaţi de dor

Eminescu-i floarea albastră
a iubirii-mpovărată
este pasărea măiastră
din dumbrava fermecată

Eminescu-i zburătorul
un voinic cu negre plete
furişat în dormitorul
visătoarelor de fete

Eminescu-i răzvrătirea
nedreptăţilor supreme
ce apasă omenirea
invadată de blesteme

Eminescu-i resemnarea
când învaţă ca să moară
contopindu-se cu marea
pentru-a nu ştiu câta oară

Eminescu-i absolutul
din a vieţii aventură
când se-amestecă cu lutul
tot ce mişcă în natură

Eminescu este calea
care duce-n nemurire
este steaua de pe valea
unui vis de împlinire