Eminescu si teoriile relativitatii

In teoria relativitatii restranse a lui Einstein, timpii si distantele, legate de un anumit eveniment, masurate de doi observatori aflati in referentiale inertiale diferite, nu mai sunt constante, asa cum postula mecanica clasica a lui Newton, ci variaza in functie de viteza relativa a celor doua sisteme de referinta. Valorile timpilor si distantelor de miscare sunt date de formulele matematice, cunoscute sub numele de transformarile Einstein-Lorentz. Conform acestor relatii, obiectele aflate in miscare relativista isi maresc masele de repaus si densitatile, iar timpii masurati de un ceasornic, solidar cu obiectul in miscare, sunt mai mici, adica timpul se scurge mai incet, se dilata. In poezia Luceafarul, surprinzator pentru momentul in care a fost compusa, drumul parcurs de Luceafar pana la Creator, este ca o miscare relativista. Modificarea masei si timpului de deplasare ale luceafarului sunt consecinta transformarilor Einstein-Lorentz la viteze mari, apropiate de viteza luminii:
Porni luceafarul.
Cresteau in cer a lui aripe - marirea masei de repaus la viteze relativiste
Si cai de mii de ani treceau
In tot atatea clipe - dilatarea timpului, scurgera sa lenta la viteze relativiste Intrucat, de la marea explozie, Big Bang, universul a fost intr-o continua expansiune, cucerind spre marginile sale, noi spatii si timpuri, starea acestuia, la frontiera cu "nimicul", pastreaza imaginea primei sutimi de secunda dupa creatie, dupa Big-Bang. In primele minute ale universului timpuriu, acesta era un ocean de lumina (electroni, pozitroni, neutroni, fotoni, etc). Acestea sunt ilustrate de geniul pustiu in versurile:
Si din a chaosului vai,
Jur imprejur de sine,
Vedea ca-n ziua cea dintai,
Cand izvorau lumine - generarea exploziva a particulelor elementare
Cum izvorand il inconjor
Ca niste mari de-a-notul...
El zboara, gand purtat de dor - deplasarea cu viteza gandului, luminii
Pan' piere, totul, totul - atingerea si depasirea frontierei spatiale si temporale. Intuitiv, are loc trecera in zona "nimicului", in locuri fara clipe si-n clipe fara locuri:
Caci unde-ajunge nu-i hotar, - intuirea infinitatii spatiului
Nici ochi sprea cunoaste - lipsa oricaror evenimente cognoscibile
Si vremea-nceraca in zadar - absenta totala a timpului
Din goluri a se naste - absenta totala a materiei
Din cate se cunoate, luceafarul este o poezie inspirata dintr-o legenda, dintr-un basm, a carui origina se pierde in negura vremii. Ideea creatiei universului timpuriu si perceptele relativitatii sa fi fost induse, din afara pamantului, de fiinte superinteligente, de extraterestrii, si pastrate in memoria omenirii sub forma basmelor si legendelor?
Acest rationament ne duce si la contextul basmului "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte". Ne amintim de cutremuratoarea intoarcere a fiului de imparat, dupa ce calatorise, se pare, intr-un sistem relativist, in care timpul s-a scurs incet, in sistemul de referinta initial, unde trecusera mii de ani si nimeni nu-si mai amintea de fosta imparatie a tatalui sau. Coborarea, din neatenitie, in valarea plangerii, inseamna de fapt trecerea fiului de imparat din sistemul referential relativist in sistemul referential nerelativist. Basmele sunt pline te treceri dintr-un sistem de referinta inertial in altul ca: trecerea pe taramul celalalt sau calatorii in timpuri trecute sau viitoare.
Ce enigme miraculoase se mai ascund in aceasta stranie materie?
Poezia lui Eminescu "La steaua" nu contine referiri relativiste, ci mai de graba elemente cosmogonice compatibile cu teoria mecanicii clasice. La frontierele universului actual se gasesc, practic memorate, evenimentele din perioada universului timpuriu, petrecute in primele minute de la marea explozie, Big Bang. Ca atare, metagalaxiile, galaxiile si sistemele stelare de la "marginea" universului, emit continuu lumina. Plecand de la natura corpusculara a luminii, aceasta, ca orice obiect aflat in miscare, se misca in toate directiile, cu viteza constanta de 300.000 km/s, indiferent prin ce sistem referential si inertial trece. Parcurgera distantelor cosmogonice, de mii de ani lumina, chiar cu viteza cea mai mare din univers, necesita scurgere mare de vreme. De aceea, cu siguranta, ca lumina pe care o receptionam de la surse luminoase aflate la frontierea dintre real si ireal, ajunge la noi sub forma imaginilor acestor surse. Ca atare, noi receptionam imaginile unor surse de lumina (metagalaxii, galaxcii, stele), fara ca acestea sa mai existe, consumandu-se sau distrugandu-se intre timp.
La steaua care-a rasarit - imaginea unei stele in campul nostru vizual
E o cale atat de lunga - sursa luminoasa aflata la marginile universului
Ca mii de ani i-au trebuit - timpul = distanta / viteza luminii
Luminii sa ne-ajunga - parcurgerea distantei de la sursa la receptor (ochi)
Poate demult s-a stins in drum - consumarea sau distrugerea sursei
In departari albastre - la distante de mii de ani lumina
Si raza ei abia acum - sosirea cuantelor de lumina pe retina ochilor
Luci vederii noastre - receptionarea imaginii in creierele noastre
Sunt convins, ca tema acestei poezii, cu referiri cosmogonice, vine din perioada cand studia filozofia care, pentru credibilitate, facea dese trimiteri la cunostiintele de fizica, de care Eminescu nu era deloc strain.