Ăla la beci, ăla la beci !

Aveam cam patru cinci ani
şi ne jucam în ţărâna de pe drum
La noi în Glod
prin faţa casei bătrâneşti
treceau oameni
la deal şi la vale
la muncă sau de la muncă
şi te trezeai că te-ntrebau:
-Bă, puţă, al cui eşti ?
-Al lu’ Ion al Ionicî
răspundeam eu timid
-Ce mă tu eşti zăpârstea ?
-Eu nu sânt zăpârstea, eu sunt Mihai
-Măta unde e ?
-În bucătăria de vară
face demâncare
-Bă, strânge-te-ar măta-ntre picioare,
spunea maliţios
şi hodoronc-tronc câte unul
-Ba pe tine, ba pe tine
răspundeam eu necăjit
Odată, din vale, pe la Niţa Sârbului
venea grăbit un om mic de statură
cu nişte pantaloni largi de dimie,
având un petic mare şi negru în fund
cu cămaşa de cânepă ruptă şi ponosită,
nebărbierit,
cu o pălărie pe cap cu borul lat
desculţ şi cu tălpile late,
disproporţionate cu înălţimea sa
Venea în urma unei turme
de trei capre şi două oi
Când s-a apropiat de noi
a strigat cât l-a ţinut gura :
-Bă, intraţi în obor că vă-mpung caprele
-Bă, n-auziţi ?
Că vă bag la beci !
Când am auzit de beci,
am fugit mâncând pământ,
pe la spatele casei
ascunzându-ne
printre lemnele de foc,
rezemate de un dud,
bătrân şi găunos
Când am auzit de beci
îmi şi imaginam beciul
de sub casa noastră
întunecat şi răcoros,
unde credeam că se află babaul,
cu care ne speriau cei mari
când nu eram cuminţi
După aceea,
cum îl zăream pe drum,
apropindu-se de noi,
intram în panică
şi fugeam ca potârnichiile
care pe unde putea
strigând cât ne tinea gura:
-Ăla la beci, ăla la beci!
După ce credeam
că se-ndepărtase destul,
din dreptul casei noastre
ieşeam în drum
şi continuam să ne jucăm
ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic
Când am crescut mai mărişor
şi mă duceam la biserică de Paşti
mare mi-a fost mirarea
când l-am zărit
pe Ăla la beci cum strângea
cam cu forţa
ouăle roşii
cu care luau oamenii paşti
şi le punea într-un coş de nuiele
Speriat de întâlnirea cu Ăla la beci
cu glas tremurând
am întrebat-o pe mama,
care mă ţinea strâns de mână :
-De ce ne ia ouăle roşii Ăla la beci ?
-Ce vorba e aia, Ăla la beci ?
E clopotarul bisericii
Ion al Porumbicî,
poreclit Peneş,
strânge ouăle roşii pentru popa
că aşa s-a pomenit
aici la noi în sat
de când mă ştiu